În vremuri străvechi, tăcerea era cea mai grea formă de abstinență pe care un om o poate avea. Mai grea decât mâncatul, impulsurile sexuale sau alte necesități fizice.
Mușchiul limbii este cel mai antrenat mușchi din corp și el lucrează impulsiv, fiind legat de sistemul nervos, care vrea să completeze ceea ce în afara noastră, trebuie adus. Aceste lucruri sunt venite din impulsivitatea antrenată mecanic pe care fiecare făptură o deține cu stoicism împotriva dorinței ei.
În detrimentul tăcerii stă întotdeauna automatismul vorbirii, de cele mai multe ori, complet inutil.
Ultimele săptămâni le-am avut și le am in Iran, unde am ales în mod voit situația să tac pentru a putea culege mai mult din afară, din 2 motive:
O săptămână pe munte, unde datorită nevoii de a-mi păstra energia pentru 5671 m, vârful muntelui Damavand, era necesară, și încă o săptămână conducând și cunoscând cele mai inițiate orașe din Iran în arta geometriei sacre, pe care o numim: „Întregime a esenței Divine din om, prin artă”.
În aceste condiții, lăsând spectacolul lumii din afară să mă miște în interior, prin toate încheieturile, tăcerea a fost și este instrumentul prin care culeg, și nu revărs în afara mea.
Fiind complet devotat condițiilor necesare spre a primi din ce mi se arată, m-am lăsat purtat de factorii creați de preaglorioasa Natură pentru a-mi stabili doar ce este necesar în următorul moment, nefăcându-mi planuri pentru mâine.
Am dedus, astfel, că purtarea de grijă a momentului este revelatoare și chiar în opoziție cu purtarea de grijă inutilă pentru ceilalți, care se află în complet altă parte și în complet alte circumstanțe.
La prima „bătaie” ar părea (a-parență sau imaginație) că sunt un egoist nedemn de urmat: „cum să nu mă gândesc la frații și surorile mele?”. Datorită acestui program care a rulat, fără autoritatea mea interioară, am dedus că fiecare are capacitatea de a avea grijă de el însuși. Iar doar cel care cere, apăi, să i se dea.
Deducția am avut-o când, în fața mea, în capitala zoroastrismului, Yazd, din inima Iranului, o fetiță de nici 10 ani, înconjurată de întreaga suită numeroasă a familiei ei, a căzut peste o bordură și și-a spart capul de asfalt. Niciunul din regatului familiei ei, nu a putut face nimic decât să ia măsurile ulterioare evenimentului.
Într-o astfel de clipă, am realizat necesitatea tăcerii. Că orice le-aș fi spus lor, mie sau fetiței, era complet inutil, pentru că energia creată după, venită din frică și deznădejde, apăsa și mai mult problema, în loc să o rezolve.
Absorbția nutrienților în sistemul digestiv se face când mâncarea are elementele cele mai pure. Greutatea absorbției vine când se amestecă gusturile și elementele, mai mult decât sistemul digestiv poate lucra. În acest sens, cu cât mai pure și simple găsim și tăcem în fața momentelor, cu atât mai mult ele se absorb în noi. Cu cât mai mult le condimentăm prin „programele sociale învățate fără voia noastră”, cu atât mai ușor le pierdem.
Rămâi cu bine!