N-aș fi surprins să observ unele comentarii critice la rândurile de mai jos, și nici nu aș putea să-mi pierd prețiosul timp să răspund contrariilor păreri care vin din programările sociale primate.
Și pentru că aș fi complet impasibil la aceste remarci, te-aș ruga dragă cititor, pe nume, să convoci în tine ceea ce se numește capacitatea de a opri părerile nedorite din cap care, după cum vei vedea, apar mai des decât voința interioară de a le avea.
Împărtășesc cu tine ceea ce în trecut se numea iubire de aproapele, căutând prin aceste rânduri să readuc preceptele care urnesc apropierea între oameni. De ce fac asta? Pentru că văd, din toate încheieturile mele, că ritmul actual ne conduce spre opusul ei: îndepărtarea de fratele și sora mea.
Totuși, pentru o înțelegere apropiată de ceea ce scriu aici, rog să nu se consulte manualul inspirațional de derutant despre Bunele Maniere.
Forța de atașament față de oameni și de problemele lor este adânc incorporată în cetățeanul social, pentru că ajută pe oricine, mai puțin pe el însuși. El va face acest lucru, din perspectiva religioasă, familială și educațională complet imitată pe care, necunoscându-i legea, o introduce sperând să fie și el validat, acceptat, primi, iubit și important în societate, familie și în relațiile sale.
Orice măsură luată de un astfel de om împotriva acestor bune maniere bine introduse în manifestarea lui generală, va produce în ceilalți o respingere, o distanțare sau o critică absurdă cum că acest om e diferit, ciudat, naiv, anapoda, pe dos față de cum sunt, în general, ceilalți.
Dacă luăm simplul exemplu al unui copil care nu spune Bună ziua sau Mulțumesc, vom vedea una din remarcile automatizate social deja în părinte: Cum zici? Cum ai învățat să spui? Cum mulțumești tu când primești ceva?…și aș mai putea enumera. Iar de aici putem observa programarea pentru validarea socială a ceva ce nu este natural în copil să facă sau să zică. Naturalul se pierde și programul social familial începe să conducă.
Atașamentul față de ceea ce crede omul că sunt părerile, relațiile, jobul, importanța, casa, copiii lui, le va măsura prin cum se simte față de ele, ca și cum doar prin ele el este fericit și împlinit.
O astfel de anomalie, acceptată și promovată masiv în societatea actuală, este în completă opoziție cu ceea ce în trecut se numea: non-identificare cu lucrurile trecătoare și identificare cu potențialitatea Divină din om.
Oricât de mult ne-ar afecta, am suferi și ne-am obosi să reparăm ce se pierde în viața noastră, nu facem decât să pierdem energia cu potențialitatea pe care o avem ca resursă pentru un anumit timp. Distanțarea noastră de această energie prin supărări, nemulțumiri, frustrări, poate fi observată ca neacceptare la ce am primit să învățăm. Acest program observat, imitat, repetat, este împărtășit social celor care caută plăcerea în lucruri sau oameni, iar un astfel de om poate fi numit, după toate cercetările mele, un dezvoltator de conduită împotriva potențialității Divine în ceilalți.
Dintr-un astfel de punct, privind laolaltă toate galaxiile, cu mii de miliarde de planete, eu nu sunt decât un alt aparat care poate susține, precum furnica mușuroiul ei, viața pe care am primit-o, construind la rândul meu pentru ceilalți ceea ce poate fi numit: obsesie pentru ajutorul colectivului de unde m-am născut, spre ceva mai mare decât mine.
Rămâi cu bine!